Principiile psihanalizei

Principiile psihanalizei

1. 
   

Principiul inerţiei neuronale

Acesta face parte din principiile psihanalizei. Se bazeaza pe principiul de funcţionare a sistemului neuronal. In conformitate cu care neuronii tind ca să evacueze complet cantităţile de energie pe care le primesc. Este un mecanism de „descărcare energetică” neuronală.

În fizică, inerţia desemnează următorul fenomen. Un punct lipsit de orice legătură mecanică şi asupra căruia nu se exercită nici o acţiune îşi conservă nedefinit aceeaşi viteză considerată din punct de vedere al mărimii şi direcţiei”

Principiul enunţat de Freud privind sistemul neuronal prezintă o analogie sigură cu principiul inerţiei din fizică. El este formulat astfel: „Neuronii tind să se debaraseze de cantitate”. Freud se vede obligat să introducă imediat alterări considerabile ale principiului inerţiei. Cum ar putea să supravieţuiască un organism care ar funcţiona după acest principiu? Cum ar putea el să existe dacă este adevărat că însăşi noţiunea de orga­nism presupune menţinerea unei diferenţe stabile a nivelului energetic în raport cu mediul înconjurător?

2. Principiul Nirvana

Acest principiu desemnează tendinţa aparatului psihic de a reduce la zero. Sau măcar de a reduce cât mai mult posibil, orice cantitate de excitaţie de origine externă sau internă (B. Low, S. Freud). Nirvana desemnează stingerea dorinţei umane, aneantizarea individualităţii, o stare de linişte şi fericire interioară perfectă, totală.

Principiul Nirvanei este tendinţa de reducere, de constanţă, de supri­mare a tensiunilor produse de orice excitaţie internă. Acest punct de vedere creează o stare de ambiguitate, de echivalenţă între „principiul constanţei” şi „principiul Nirvana”.

După S. Freud, principiul Nirvanei exprimă tendinţa pulsiunii de moarte. Este un motiv pentru care acest principiu se diferenţiază de constanţă sau de homeostazie. Termenul de Nirvana exprimă în primul rând o legătură profundă între plăcere şi aneantizare.

                    3. Principiul plăcerii/neplăcerii

Acesta este un principiu care guvernează funcţionarea mintală. Ansamblul activităţii psihice are ca scop să evite neplăcerea şi să procure plăcerea. In măsura în care neplăcerea este legată de creşterea cantităţii de excitaţie, iar plăcerea de reducerea acesteia, principiul plă­cerii este un principiu economic.

Acest principiu al plăcerii a fost preluat de către S. Freud de la Fechner („principiul de plăcere a acţiunii”). Conform acestui principiu, nu numai că finalitatea urmărită de acţiunea umană este plăcerea. Dar şi că actele noastre sunt determinate de plăcerea sau de neplăcerea procurate în pre­zent de reprezentarea acţiunii de îndeplinit sau a consecinţelor sale.

Reiese de aici modul în care raportul „plăcere/realitate”‘ pune o problemă care este ea însăşi dependentă de semnificaţia dată în psihana­liză termenului de „plăcere”. Prin plăcere se înţelege satisfacerea unei nevoi.

Noţiunea de principiu al plăcerii apare, în teoria psihanalitică, mai ales corelată noţiunii de principiu al realităţii. De asemenea, când Freud enunţă explicit cele două prin­cipii de funcţionare psihică, el scoate în evidenţă tocmai acest ax de referinţă.

Pulsiunile nu caută la început decât să se descarce, să se satisfacă pe căile cele mai scurte.

Ele se acomodează progresiv cu realitatea, singura care le permite, prin deturnări şi amânări necesare, să atingă satisfacţia căutată.

4. Principiul realităţii

Principiul realităţii împreună cu principiul plăcerii reprezintă pentru S. Freud cele două mari principii care guvernează întreaga funcţionare a aparatului psihic. El formează un cuplu cu principiul plăcerii pe care îi modifică, în măsura în care reuşeşte ca să se impună ca principiu re­glator. In acest caz, căutarea satisfacţiei nu se mai efectuează pe căile cele mai scurte, ci acceptă deturnări si îşi amână atingerea scopului în funcţie de condiţiile impuse de mediul exterior.

Din punct de vedere economic, principiul realităţii corespunde unei transformări a energiei libere în energie legată. Din punct de vedere topic, el este definitoriu pentru sistemul „preconştient – conştient”. Din punct de vedere dinamic, psihanaliza caută să fundamenteze intervenţia principiului realităţii pe un tip de energie pulsională care este pus cu precădere în serviciul Eului. Principiul plăcerii este pus şi în serviciul Sinelui, întrucât din punct de vedere genetic acest principiu al realităţii succede principiului plă­cerii.

Prin aceasta, e introdus un nou principiu al activităţii psihice: ceea ce e repre­zentat nu mai este ceea ce e agreabil, ci ceea ce e real, chiar dacă poate fi dezagreabil”.

Principiul realităţii, principiu reglator al funcţionării psihice, apare secundar ca o modificare a principiului plăcerii, care este la început suveran. Instaurarea sa corespunde unei serii întregi de adaptări pe care trebuie să le sufere aparatul psihic: dezvoltarea funcţiilor conştiente — atenţie, judecată, memorie; substituirea descărcării motorii printr-o acţiune ce are în vedere transformarea convenabilă a realităţii; naşterea gândirii, aceasta fiind definită ca o „activitate probantă” în care sunt deplasate mici cantităţi de investire, ceea ce presupune o transformare a energiei libere, care tinde să circule fără piedici de la o reprezentare la alta, în energie legată.

Trecerea de la principiul plăcerii la principiul realităţii nu suprimă principiul plăcerii.

Pe de o parte, principiul realităţii asigură obţinerea unor satisfacţii în real, pe de altă parte, principiul plăcerii continuă să guverneze un întreg câmp de activităţi psihice, un domeniu rezervat, cedat fantasmei şi funcţionând după legile procesului primar: inconştientul.

Acesta e modelul cel mai general pe care Freud 1-a elaborat în cadrul a ceea ce el însuşi numeşte „psihologie genetică”. El arată că această schemă se aplică diferit, după cum este luată în considerare evoluţia pulsiunilor sexuale sau evoluţia pulsiunilor de autoconservare.

Dacă în dezvoltarea lor, pulsiunile de autoconservare se supun progresiv şi până la urmă total principiului realităţii, pulsiunile sexuale nu se „educă” decât cu întârziere şi întotdeauna imperfect.

Rezultă, secundar, că pulsiunile sexuale rămân domeniul privilegiat al principiului plăcerii, în timp ce pulsiunile de autoconser­vare reprezintă în sânul aparatului psihic exigenţele realităţii, în fond, conflictul psihic între Eu  şi conţinutul refulat îşi are rădăcinile în dualismul pulsional, corespunzând el însuşi dualismului principiilor.

5. Compulsiunea la repetiţie

Acest principiu al psihanalizei are două accepţiuni:

1.  In sfera psihopatologiei el reprezintă sau desemnează procesul incoercibil şi de origine inconştientă, prin care subiectul se plasează ac­tiv în situaţii neplăcute, repetând astfel experienţe vechi, fără a-şi aminti de prototipul lor; sau, dimpotrivă, subiectul are impresia foarte vie că este, de fapt, vorba de ceva pe deplin motivat în actualitate.

2. In sfera psihanalizei acest principiu desemnează un factor auto­nom, ireductibil în ultimă analiză la o dinamică conflictuală axată doar pe jocul principiului plăcerii şi cel al realităţii. Ea este pusă esenţial în legătură cu caracterul cel mai general al pulsiunilor, şi anume cu caracterul lor conservator.

Psihanaliza consideră, în general, simptomele ca fiind fenomene de repetiţie.

Aceasta întrucât, în psihanaliză, simptomul reproduce, mai mult sau mai puţin deghizat, anumite elemente ale unui conflict din tre­cutul bolnavului.

Referitor la compulsiunea la repetiţie, E. Bibring distinge următoarele două aspecte principale: o tendinţă repetitivă, proprie Sinelui; o tendinţă restitutivă, proprie Eului.

Automatismul repetiţiei sau, mai bine, compulsia repetiţiei, desemnează tendinţa repetării experienţelor puternice, oricare ar fi efectele favorabile sau nocive ale acestei repetiţii.

De la începutul operei sale psihanalitice, Freud a recunoscut importanţa proceselor de repetare, la care se raportează multe concepte (fixaţie, regresie, transfer); dar numai după 1920 el îi va da importanţă unui principiu de funcţionare mentală care acţionează „dincolo de principiul plăcerii.”

Unele dintre aceste repetiţii se lasă reduse la principiul plăcerii: de exemplu, în nevroza traumatică şi în viaţă, repetiţia poate avea sensul de a stăpâni o experienţă neplăcută.

Rămâne totuşi un rest: experienţele nefericite, comportamentele neadaptate se repetă cu o monotonie tragică; or, această repetiţie conduce la eşecuri, la lezări ale amorului propriu şi nu putem deci să o înţelegem ca repetarea nevoilor care caută să se satisfacă; ea restabileşte o nevoie specifică de repetiţie, transcendentă principiului plăcerii.

#PRINCIPIILEPSIHANALIZEI