Importanța INTELIGENȚEI EMOȚIONALE pentru medicii care se confruntă cu situații dificile

În secolul 21, medicina se va concentra pe schimbarea comportamentelor pacienților bolnavi cronici și lucrul eficient în echipele clinice. Atributele necesare pentru a avea succes nu sunt abilități tehnice, ci empatie și compasiune. Cu toate acestea, medicina continuă să scoată în relief IQ-ul și să minimizeze EQ-ul. Un mod clar de a corecta acest lucru este de a crește valoarea EQ pentru admiterea în școlile medicale.

Dacă scorurile EQ devin principalele criterii de admitere, vârsta ar putea deveni un factor influent pentru cine este admis. Datorită potențialului său de creștere și a plasticității inerente, EQ poate să nu fie un factor de încredere de luat în considerare în timpul deciziilor de admitere în absența unei instruiri prealabile documentată.

Nu există o alegere binară între IQ și EQ. Au fost explorate o gamă largă de alte tipuri de inteligență, dintre care unele pot prezice cu brio succesul în școlile medicale.

Inteligența formulară, capacitatea de a extrapola din formule cunoscute sau intuitive la probleme noi apărute, poate fi un predictor puternic al succesului atât academic, cât și personal, în timp ce tăria de caracter, sau rezistența, este un predictor mai bun al succesului academic la adolescenți decât IQ-ul. Este nevoie de un nivel minim de inteligență orientată academic, indiferent dacă este considerată inteligență formulară, tărie de caracter sau IQ, împreună cu EQ ridicat - pentru o practică medicală eficientă.

Datele dintr-o analiză sistematică au evidențiat corelația dintre EQ și competențele de bază ale educației medicale, în timp ce o altă analiză a sugerat că învățarea EQ în școala medicală poate avea valoare, dar că un studiu suplimentar trebuie efectuat înainte de „adoptarea deplină a oricărui curriculum”.

EQ poate anticipa succesul performanței interpersonale în școala medicală, dar nu poate anticipa succesul la cursurile academice. Fără îndoială, abilitățile interpersonale precum comunicarea și sensibilitatea sunt esențiale în asistența medicală. Cu toate acestea, pentru a folosi abilitățile interpersonale ca medici, studenții trebuie să îndeplinească mai întâi cerințele academice riguroase ale școlilor medicale. Prin urmare, școlile medicale trebuie să-și continue înclinația față de capacitatea cognitivă pentru anticipa performanța intelectuală a unui student.

Deoarece IQ-ul este invariabil și EQ-ul poate fi îmbunătățit prin instruire, supraacentuarea pe EQ în procesul de admitere poate duce la acceptarea studenților care nu vor deveni medici competenți. Mai degrabă, identificarea acelor studenți care vor fi cei mai receptivi și sensibili la îmbunătățirea abilităților lor de EQ prin instruire ar fi un criteriu mai adecvat pentru comisiile de admitere. În plus, instruirea EQ ar trebui să fie integrată în programa școlară medicală. Dacă această schimbare este adoptată pe scară largă, îmbunătățirea scorurilor EQ ar putea fi evaluată și inclusă ca factor determinant al pregătirii unui student pe timpul perioadei de rezidentțiat și în practica profesională ca medic.

Ce îi deosebește pe cei mai buni medici de colegii lor?

Un punct de vedere recent a susținut că EQ poate fi mai important decât IQ-ul utilizat în mod tradițional pentru selecția medicilor.

Deși puțini ar susține că amabilitatea, empatia și sensibilitatea emoțională sunt calități lipsite de importanță, este empirică întrebarea dacă scorurile Medical Test Admission Test (MCAT) (sau orice alt instrument care se corelează cu IQ-ul) pot prezice în mod fiabil care vor fi cei mai buni medici.

Dovada este indubitabilă: IQ-ul contează și contează foarte mult. O persoană trebuie să fie inteligentă pentru a urma școala medicală.

Cu toate acestea, ce se întâmplă după acceptarea la școala medicală, când toți ceilalți sunt inteligenți?

Un medic cu inteligență „medie” din acest mediu unic are performanțe mai bune decât unul cu o inteligență peste medie?

Decenii de cercetare au arătat că abilitatea cognitivă anticipează puternic performanța la locul de muncă, cu o corelație meta-analitică medie de 0,65 raportată în 2008. Cu toate acestea, puterea sa predictivă crește în funcție de complexitatea locului de muncă, cu locurile de muncă profesionale și manageriale corelate cu coeficientul de IQ mai mari de 0,58 și locuri de muncă calificate cu doar 0,23. Puține profesii par să impună abilități de raționament și abilități de rezolvare a problemelor (adică, ceea ce măsoară testele de inteligență) mai mult decât cea de medic.

În cazul EQ, prin comparație, pur și simplu nu a fost demonstrat empiric ca fiind un predictor util al performanței ca viitor medic.

Atunci când este utilizat în combinație cu o măsură a abilității cognitive, aceasta nu surprinde nicio variație semnificativă a performanței dincolo de ceea ce este deja captat de IQ. Studiile cu privire la validitatea incrementală în criteriile de selecție a personalului au găsit foarte rar structuri care să conteze. Printre puținele structrui sunt măsurătorile conștiinciozității și integrității, dar meta-analizele mari au găsit măsurători de evaluare a performanței bazată pe EQ care adaugă doar aproximativ 1%.

Nu sugerăm că perspicacitatea emoțională este irelevantă, dar trebuie să fim precauți în privința scăderii perspectivelor produse de un secol de cercetare a informațiilor.

Indivizii doresc să-și consolideze încrederea și afinitatea cu medicii responsabili pentru sănătatea lor, iar cercetările viitoare în psihologie ar trebui să exploreze cum să facă asta. Totuși, într-un vid de cunoștințe, s-ar părea că cea mai bună investiție în sănătate va fi probabil găsirea celui mai inteligent medic.

Medicina trebuie să se îndepărteze de o noțiune anacronică a calificărilor centrate pe IQ. În următoarele decenii, deoarece îngrijirile cronice în ambulatoriu devin centrul atenției medicinei, EQ va fi mai important.

EQ trebuie să fie esențial pentru selectarea și formarea viitorilor medici.