Ce este inteligența?

Ce este inteligența?

Psihologul are functia de activator al potențialului uman. Atat in domeniul muncii cat și organizațiilor. El trebuie să țină cont de transformările care au loc în domeniul conceptual din psihologie. Locul conceptelor globale a fost luat de conceptele rafinate, multiplicate, diversificate. De primă importanță este studiul inteligenței în urma achizițiilor moderne din psihologie. Ce este inteligența?

De la inteligența concepută bifactorial de către Charles Spearman s-a ajuns la inteligențele multiple datorate lui Howard Gardner. Precum si altor cercetători moderni. Între aceste inteligențe un rol deosebit revine inteligenței emotive. Aceasta are o influență în accelerarea interacțiunii de grup în câmpul muncii, în gestionarea eficientă a potențialului emotiv.

Evoluția concepțiilor în domeniul inteligenței

1. Dintre definițiile reputate ale inteligenței considerăm două ca fiind de largă circulație în domeniul psihologiei:

2. Marele dicționar Larousse pentru psihologie din 1992 dă următoarea definiție a inteligenței : ”Aptitudine a unei ființe umane de a se adapta la o situație, de a alege mijloace de acțiune în funcție de circumstanțe.”

3. În 1939 David Wechsler dă una dintre cele mai cunoscute definiții ale inteligenței: ”Inteligența este capacitatea agregată sau globlă a unui individ de a acționa intenționat, de a gândi rațional și de a se ocupa eficient cu ambianța sa”.

4. „A defini inteligența prin reversibilitatea progresivă a structurilor mobile pe caree a le construiește înseamnă a spune sub o nouă formă, că inteligența constitue starea de echilibru spre care tind toate adaptările succesive de ordin senzorio-motor și cognitiv precum și toate schimburile asimilatoare și acomodatoare între organism și mediu”(Piaget , 1967, p.17).

5. În literatura de specialitate există un mare număr de lucrări care fac legătura între inteligență și succesul social și profesional. Dacă ne referim la punctele de convergență ale definițiilor existente în psihologie, menționăm că există un puternic consens în legătură cu noțiunea de aptitudine cognitivă generală ; ca atare inteligența poate fi concepută ca o capacitate de a analiza probleme și de a găsi soluții și va avea drept consecință o facilitate de învățare de noi concepte. Noțiunile de comprehensiune și adaptare sunt centrale pentru înțelegerea inteligenței.

Gruparea teoriilor despre inteligență

1. Cele mai relevante contribuții aduse în acest sens au fost grupate în patru mari teorii, în funcție de structura inteligenței:

2. Teoriile monolitice ( în conceperea teoretică a inteligența există o singură variabilă luată în considerație, care nu mai este descompusă în părți componente). Francis Galton și James McKeen Cattell, Alfred Binet, Théodore Simon, Henry Herbert Goddard

3. Teoriile factoriale. Optica factorială de studiu a inteligenței o introduce Charles Spearman. Care consideră că sub o serie de variabile manifestă stau doi factori(variabile subiacente, indirect observabile, esențiale): factor general, notal cu g, și factor specific, notat cu s). Alți reprezentanți de seamă sunt Louis Leon Thustone(creatorul noțiunii de factor de grup), Raymond B. Cattell,

4. Teoriile structurii ierarhice. Consideră că factorii pot fi organizați în mod ierarhic și au permis o oarecare ordonare a intervenţiilor psihologice. Reprezentanți de seamă Philip Ewart Vernon, Joy Paul Guilford și John L. Horn

5. Teoriile evolutive și calitative. Conform teoriei lor comportamentul inteligent solicită din partea creierului să fie bine organizat şi să se realizeze o bună sincronizare a activităţii electrice între celulele cerebrale. Neuronii trebuie să transmită impulsuri electrochimice calibrate precis, specifice senzaţiilor, percepţiilor, proceselor superioare de gândire care au loc etc. Reprezentanți de marcă: Jean Piaget, Lev S Vîgotski, Jerome Bruner, J.P. Ertl și E.W.P. Schafe (1969Dezvoltarea proceselor psihice superioare este rezultatul unui proces de construcție, însă, evolutiv, aceste procese apar întotdeauna pe primul loc în planul relației inter¬personale și, în consecință, sunt mediatizate de către modelele culturale ce domină grupul social în care se dezvoltă individul.