Foamea şi cogniţia la om

Foamea şi cogniţia la om Chiar şi motivele biologice simple implică procesele cogniţiei. Să luăm în considerare foamea şi hrănirea, de exemplu. Reglajele psihologice sunt active. Dar acelaşi lucru este valabil şi pentru reglajele cognitive. Am putea refuza chiar şi o mâncare delicioasă din motive religioase sau pentru că suntem alergici la aceasta şi ne-ar putea cauza urticarie. Sau pentru că ar conţine mai multe calorii decât ne permitem. Foamea şi cogniţia la om.

Stanley Schachter a propus o idee influentă privind cogniţia şi hrănirea. Poate că trebuie să interpretăm indiciile interne pentru foame şi saţietate. La fel cum trebuie să interpretăm o stare de excitaţie emoţională, aşa cum arătaseră el şi Singer. Poate că aceia dintre noi care mănâncă prea mult fac acest lucru fie nu pentru că acordă atenţie indiciilor interne pentru foame şi saţietate. Fie pentru că nu le interpretează corect. Efectul acestora s-ar putea traduce printr-o slăbire a controlului intern privind hrănirea.

Şi, aşa ca în stadiul al II-lea al şoarecelui lezat hipotalamic lateral, o slăbire a reglajului intern ar putea să permită hrănirii să fie mult mai receptivă la stimulii externi. Cum ar fi varietatea foarte mare de mâncăruri delicioase şi gata preparate care abundă în societatea noastră.

O „epidemie de obezitate” ar putea foarte bine să rezulte chiar din aceasta. Această idee rămâne controversată, dar fie că este corectă sau greşită, explorarea sa ne-a învăţat multe.

Majoritatea oamenilor supraponderali îşi limitează în mod conştient aportul de hrană, sau cel puţin încearcă, din dorinţa de a pierde din greutate. De fapt, mulţi dintre aceştia sunt flămânzi în mod cronic. Aşadar, dacă cineva remarcă diferenţe între un grup şi altul, este oare pentru că persoanele supraponderale sunt supraponderale sau pentru că persoanele supraponderale sunt mai flămânde?

Pentru a afla răspunsul la această întrebare, putem compara „persoanele la dietă” cu „persoanele care nu sunt la dietă”, unde ambele grupuri sunt constituite din persoane cu o greutate normală. Adică unde s-a reuşit menţinerea greutăţii în limitele normale pentru persoanele la dietă printr-o inhibiţie voluntară.

Aşadar, Herman şi Mack  au comparat două grupuri de colege cu o greutate normală. Un grup de persoane la dietă care îşi restricţionau în mod conştient aportul de hrană (după cum s-a stabilit prin chestionar). Si un grup de persoane care nu îşi impuneau restricţii, acordând cantităţii de mâncare puţină atenţie. Cele două grupuri erau ulterior împărţite la întâmplare, fiecare în trei subgrupuri.

Experimentul era condus după cum urmează. Atunci când un participant venea în laborator, i se cerea să bea două pahare pline de milk shake (în cazul unuia dintre subgrupuri). Doar unul (în cazul altuia) sau niciunul (în cazul celui de-al treilea). Apoi, fiecărui participant i se oferea o porţie de îngheţată şi i se cerea să mănânce atât cât putea. Ceea ce interesa (deşi participanta nu ştia acest lucru) era câtă îngheţată avea să mănânce.

Experimentatorii nu erau destul de pregătiţi pentru ce avea să urmeze. In primul rând, să luăm în considerare ceea ce ar fi trebuit să se întâmple. Cu cât un subiect a băut mai mult milk shake, cu atât mai puţin ar trebui să îi fie foame. Si cu atât mai puţină îngheţată ar trebui să consume.

 Persoanele la dietă sunt mai puţin receptive la stările lor interne. Deci, ne-am putea aştepta ca ele să fie mai puţin afectate de cantitatea de milk shake pe care o băuseră înainte. La asta s-au aşteptat experimentatorii. In fapt însă, cantitatea mâncată de către aceste participante a fost într-adevăr afectată de milkshake-uri. Numai că în direcţia greşită (linia punctată.) Acestea au mâncat mai mult, în condiţiile în care băuseră un milkshake sau două decât dacă n-ar fi băut niciun milkshake!

Această contra-reglare nu are niciun fel de sens psihologic. Efectele milk shake-ului ar fi trebuit să fi redus foamea, iar foamea redusă ar fi trebuit să fi condus la un aport mai mic de îngheţată. Pentru ambele grupuri. Pentru unul dintre ele, chiar a făcut-o. In cazul celuilalt, a avut exact efectul opus. Totuşi, ar putea să aibă destul de mult sens cognitiv. Dacă o persoană la dietă de-abia a băut un milk shake foarte bogat în calorii, ea ar putea simţi că dieta sa a fost deja compromisă.

Ar putea să-şi spună, de fapt: „Ei bine, mi-am compromis deja dieta, aşa că aş putea foarte bine să merg mai departe, să mă bucur şi să mănânc cât vreau”. Mai mult decât atât, acest fenomen a şi fost numit „efectul la naiba”. Totuşi, există şi o altă posibilitate. Se poate ca milk shake-ul (-urile) să fi avut efectul de a stimula apetitul, astfel încât persoanele la dietă să fi fost mai înfometate acum.

#diete #experimente #Psihologie